Rata flotantă vs Rata fixă: Care este diferența?

Peste 5 trilioane de dolari sunt tranzacționate zilnic pe piețele valutare, o sumă enormă prin orice măsură. Tot acest volum se tranzacționează în jurul unui curs de schimb, rata la care o monedă poate fi schimbată pentru alta. Cu alte cuvinte, este valoarea monedei unei alte țări în comparație cu cea a ta. Dacă călătoriți într-o altă țară, trebuie să „cumpărați” moneda locală. La fel ca prețul oricărui activ, cursul de schimb este prețul la care puteți cumpăra această monedă.

Dacă călătorești în Egipt, de exemplu, iar rata de schimb pentru dolari americani este de 1: 5, 5 lire egiptene, asta înseamnă că pentru fiecare dolar american, poți cumpăra cinci kilograme egiptene. Teoretic, activele identice ar trebui să vândă la același preț în țări diferite, deoarece cursul de schimb trebuie să mențină valoarea inerentă a unei monede față de cealaltă.

Cheie de luat cu cheie

• O rată de schimb variabilă este determinată de piața privată prin ofertă și cerere.
• O rată fixă ​​sau fixată este o rată pe care guvernul (banca centrală) o stabilește și o menține ca curs de schimb oficial.
• Motivele pentru a lega o monedă sunt legate de stabilitate. În special în țările în curs de dezvoltare, o țară poate decide să-și atașeze moneda pentru a crea o atmosferă stabilă pentru investiții străine.

Tarife fixe

O rată fixă ​​sau fixată este o rată pe care guvernul (banca centrală) o stabilește și o menține ca curs de schimb oficial. Un preț stabilit va fi determinat față de o monedă mondială majoră (de obicei, dolarul american, dar și alte valute majore, cum ar fi euro, yen sau un coș de valute). Pentru a menține rata de schimb locală, banca centrală cumpără și vinde propria monedă pe piața valutară în schimbul monedei pe care este legată.

Dacă, de exemplu, se stabilește că valoarea unei unități unice de monedă locală este egală cu 3 dolari SUA, banca centrală va trebui să se asigure că poate furniza piața cu acei dolari. Pentru a menține rata, banca centrală trebuie să păstreze un nivel ridicat de rezerve străine. Aceasta este o sumă rezervată de monedă străină deținută de banca centrală pe care o poate folosi pentru a elibera (sau a absorbi) fonduri suplimentare pe (sau în afara) pieței. Acest lucru asigură o ofertă de bani adecvată, fluctuații adecvate pe piață (inflație / deflație) și, în final, rata de schimb. De asemenea, banca centrală poate ajusta cursul oficial de schimb atunci când este necesar.

Rata de schimb fixă

Rata flotantă

Spre deosebire de rata fixă, o rată de schimb variabilă este determinată de piața privată prin ofertă și cerere. O rată variabilă este adesea denumită „autocorecție”, deoarece orice diferență în cerere și ofertă va fi corectată automat pe piață. Uitați-vă la acest model simplificat: dacă cererea pentru o monedă este scăzută, valoarea acesteia va scădea, făcând astfel mărfurile importate mai scumpe și stimulând cererea pentru bunuri și servicii locale. Aceasta, la rândul său, va genera mai multe locuri de muncă, determinând o corecție automată pe piață. Un curs de schimb flotant este în continuă schimbare.

În realitate, nicio monedă nu este complet fixată sau plutitoare. Într-un regim fix, presiunile pieței pot influența, de asemenea, modificările cursului de schimb. Uneori, atunci când o monedă locală reflectă adevărata sa valoare față de moneda ei legată, se poate dezvolta o „piață neagră” (care reflectă mai mult oferta și cererea reală). Adesea, o bancă centrală va fi obligată să revalorizeze sau să devalorizeze rata oficială, astfel încât rata să fie în conformitate cu cea neoficială, stopând astfel activitatea pieței negre.

Într-un regim flotant, banca centrală poate interveni și atunci când este necesar pentru a asigura stabilitatea și pentru a evita inflația. Cu toate acestea, este mai rar că banca centrală a unui regim flotant va interfera.

Rata de schimb flotantă

consideratii speciale

Între 1870 și 1914, a existat un curs de schimb global fix. Monedele au fost legate de aur, ceea ce înseamnă că valoarea monedei locale a fost stabilită la un curs de schimb stabilit la uncii de aur. Acesta a fost cunoscut sub numele de standard de aur. Aceasta a permis mobilitatea de capital fără restricții, precum și stabilitatea globală a monedelor și comerțului. Cu toate acestea, odată cu începutul Primului Război Mondial, standardul de aur a fost abandonat.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, conferința de la Bretton Woods, un efort de a genera stabilitatea economică globală și de a crește comerțul global, a stabilit regulile de bază și reglementările care reglementează schimbul internațional. Ca atare, a fost înființat un sistem monetar internațional, încorporat în Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru promovarea comerțului exterior și menținerea stabilității monetare a țărilor și, prin urmare, a economiei globale.

S-a convenit că monedele vor fi din nou fixate sau fixate, dar de data aceasta la dolarul american, care la rândul său a fost legat la aur la 35 dolari pe uncie. Aceasta a însemnat că valoarea unei monede a fost direct legată de valoarea dolarului american. Deci, dacă ar fi nevoie să cumpărați yen japonez, valoarea yenului ar fi exprimată în dolari americani, a căror valoare, la rândul ei, a fost determinată în valoarea aurului. Dacă o țară ar trebui să reajusteze valoarea monedei sale, aceasta ar putea aborda FMI pentru a ajusta valoarea legată a monedei sale. Pegla a fost menținută până în 1971, când dolarul american nu mai putea deține valoarea ratei de 35 dolari pe uncie de aur.

De atunci, marile guverne au adoptat un sistem plutitor, iar toate încercările de a reveni la o bară globală au fost în cele din urmă abandonate în 1985. De atunci, nicio economie majoră nu s-a întors la o ciupercă, iar utilizarea aurului ca peg complet abandonat.

Diferențele cheie

Motivele pentru a lega o monedă sunt legate de stabilitate. În special în țările în curs de dezvoltare, o țară poate decide să-și atașeze moneda pentru a crea o atmosferă stabilă pentru investiții străine. Cu o coloană, investitorul va ști întotdeauna care este valoarea investiției sale și nu va trebui să se îngrijoreze de fluctuațiile zilnice.

O monedă legată poate ajuta la scăderea ratelor inflației și la generarea cererii, care rezultă dintr-o încredere mai mare în stabilitatea monedei.

Regimurile fixe, însă, pot duce adesea la crize financiare severe, întrucât pegul este greu de întreținut pe termen lung. Acest lucru a fost observat în crizele financiare mexicane (1995), asiatice (1997) și rusești (1997), în care o încercare de a menține o valoare ridicată a monedei locale către cep a dus la ca monedele să devină în cele din urmă supraevaluate. Aceasta a însemnat că guvernele nu mai puteau satisface cerințele de a converti moneda locală în monedă străină la rata fixată.

Cu speculații și panică, investitorii s-au certat să-și scoată banii și să-l convertească în monedă străină înainte ca moneda locală să fie devalorizată față de ciupercă; În cele din urmă s-au epuizat proviziile de rezerve străine. În cazul Mexicului, guvernul a fost nevoit să devalorizeze ponderea cu 30 la sută. În Thailanda, guvernul a trebuit în cele din urmă să permită monedei să plutească și, până la sfârșitul anului 1997, bhatul thailandez a pierdut 50% din valoarea sa ca cerere a pieței, iar oferta a reajustat valoarea monedei locale.

Țările cu cepuri sunt adesea asociate cu piețele de capital nesofisticate și cu instituții de reglementare slabe. Mușchiul este acolo pentru a ajuta la crearea stabilității într-un astfel de mediu. Pentru a menține o plutire este nevoie de un sistem mai puternic, precum și de o piață matură. Atunci când o țară este obligată să-și devalueze moneda, i se cere, de asemenea, să continue o formă de reformă economică, cum ar fi implementarea unei transparențe mai mari, în efortul de a-și consolida instituțiile financiare.

Variații ale ratelor fixe

Unele guverne pot alege să aibă o clavă „flotantă” sau „crawling”, prin care guvernul reevaluează periodic valoarea peg-ului și apoi schimbă rata în consecință. De obicei, acest lucru provoacă devalorizarea, dar este controlat pentru a evita panica pieței. Această metodă este adesea folosită în tranziția de la un ecart la un regim flotant și permite guvernului să „salveze fața” nefiind obligat să se devalorizeze într-o criză incontrolabilă.

Deși peg a funcționat la crearea comerțului mondial și a stabilității monetare, aceasta a fost utilizată doar într-o perioadă în care toate marile economii făceau parte din ea. Deși un regim flotant nu este lipsit de defectele sale, s-a dovedit a fi un mijloc mai eficient de a determina valoarea pe termen lung a unei monede și de a crea echilibru pe piața internațională.