Utilizarea optimă a levierului financiar într-o structură de capital corporativ

O companie are nevoie de capital financiar pentru a-și opera afacerea. Pentru majoritatea companiilor, capitalul financiar este ridicat prin emiterea de titluri de creanță și prin vânzarea de acțiuni comune. Suma datoriilor și a capitalurilor proprii care constituie structura capitalului companiei are multe implicații asupra riscului și rentabilității. Prin urmare, managementul corporativ trebuie să utilizeze un proces minuțios și prudent pentru stabilirea structurii de capital țintă a companiei. Structura capitalului este modul în care o firmă își finanțează operațiunile și creșterea prin utilizarea diferitelor surse de fonduri.

Utilizarea empirică a levierului financiar

Pârghia financiară este măsura în care titlurile cu venituri fixe și acțiunile preferate sunt utilizate în structura capitalului companiei. Pârghia financiară are valoare datorată scutului pentru impozitul pe dobânzi oferit de legea americană privind impozitul pe profit. Utilizarea levierului financiar are valoare și atunci când activele care sunt achiziționate cu capitalul datoriei câștigă mai mult decât costul datoriei care a fost utilizat pentru a le finanța. În ambele condiții, utilizarea levierului financiar crește profiturile companiei. Astfel, dacă compania nu are venituri impozabile suficiente pentru a proteja sau dacă profiturile sale operaționale sunt sub o valoare critică, efectul de levier financiar va reduce valoarea capitalului propriu și, astfel, va reduce valoarea companiei.

Având în vedere importanța structurii de capital a unei companii, primul pas în procesul de luare a deciziilor de capital este ca conducerea unei companii să decidă cât de mult capital extern va trebui să strângă pentru a-și opera afacerea. Odată determinată această sumă, conducerea trebuie să examineze piețele financiare pentru a determina termenii în care compania poate strânge capital. Acest pas este crucial pentru proces, deoarece mediul de piață poate reduce capacitatea companiei de a emite titluri de creanță sau acțiuni comune la un nivel sau cost atractiv. Acestea fiind spuse, odată răspunsurile la aceste întrebări, conducerea unei companii poate concepe politica de structură a capitalului adecvată și poate construi un pachet de instrumente financiare care trebuie vândute investitorilor. Urmărind acest proces sistematic, decizia de finanțare a conducerii ar trebui să fie pusă în aplicare conform planului său strategic pe termen lung și a modului în care dorește să dezvolte compania în timp.

Utilizarea pârghiei financiare variază mult în funcție de industrie și de sectorul de afaceri. Există multe sectoare industriale în care companiile operează cu un grad ridicat de pârghie financiară. Exemple clasice sunt magazinele de vânzare cu amănuntul, companiile aeriene, magazinele alimentare, companiile de utilități și instituțiile bancare. Din păcate, utilizarea excesivă a levierului financiar de către multe companii din aceste sectoare a jucat un rol primordial în a forța o mulțime dintre ele să depună pentru falimentul capitolului 11. Exemple includ RH Macy (1992), Trans World Airlines (2001), Great Atlantic & Pacific Tea Co. (A&P) (2010) și Midwest Generation (2012). Mai mult decât atât, utilizarea excesivă a pârghiei financiare a fost principalul vinovat care a dus la criza financiară a SUA între 2007 și 2009. Demisia Lehman Brothers (2008) și o serie de alte instituții financiare extrem de pârghiate sunt exemple principale ale ramificărilor negative care sunt asociate. cu utilizarea structurilor de capital extrem de pârghiate.

Leasing financiar în structura capitalului corporativ

Prezentare generală a teoriei Modigliani și Miller privind structura capitalului corporativ

Studiul structurii capitalului optim al unei companii datează din 1958, când Franco Modigliani și Merton Miller și-au publicat premiul Nobel „Costul capitalului, finanțarea corporațiilor și teoria investițiilor”. Ca premisă importantă a activității lor, Modigliani și Miller a ilustrat că în condițiile în care impozitele pe profit și costurile de pericol nu sunt prezente în mediul de afaceri, utilizarea levierului financiar nu afectează valoarea companiei. Această viziune, cunoscută sub numele de Teorema propunerii de irelevanță, este una dintre cele mai importante piese ale teoriei academice publicate vreodată.

Din păcate, Teorema Irrelevance, la fel ca majoritatea lucrărilor premiate cu premii Nobel în economie, necesită unele presupuneri nepracticabile care trebuie acceptate pentru a aplica teoria într-un mediu real. În semn de recunoaștere a acestei probleme, Modigliani și Miller și-au extins teorema Propunerii de irelevanță pentru a include impactul impozitelor pe veniturile corporative și impactul potențial al costului de suferință, în scopul determinării structurii optime de capital pentru o companie. Lucrarea revizuită, cunoscută universal sub denumirea de teoria compensării structurii capitalului, face ca structura capitalului optim al unei companii să fie echilibrul prudent între beneficiile fiscale asociate cu utilizarea capitalului datoriei și costurile asociate cu potențial de faliment pentru companie. Astăzi, premisa teoriei Trade-off este fundamentul pe care managementul corporativ ar trebui să-l folosească pentru a determina structura optimă a capitalului pentru o companie.

Impactul levierului financiar asupra performanței

Poate că cea mai bună modalitate de a ilustra impactul pozitiv al levierului financiar asupra performanței financiare a unei companii este oferirea unui exemplu simplu. Returnarea capitalurilor proprii (ROE) este un element fundamental utilizat în măsurarea rentabilității unei afaceri, deoarece compară profitul pe care o companie îl generează într-un an fiscal cu banii acționari investiti. La urma urmei, obiectivul fiecărei afaceri este de a maximiza averea acționarilor, iar ROE este valoarea rentabilității investițiilor acționarului.

În tabelul de mai jos, a fost generată o declarație de venit pentru compania ABC asumând o structură de capital care constă din capitaluri proprii 100%. Capitalul colectat a fost de 50 de milioane de dolari. Deoarece a fost emisă doar capitaluri proprii pentru a majora această sumă, valoarea totală a capitalurilor proprii este de asemenea de 50 milioane dolari. În cadrul acestui tip de structură, ROE-ul companiei este prevăzut să se încadreze între 15, 6 și 23, 4%, în funcție de nivelul câștigurilor înainte de impozitare ale companiei.

În comparație, atunci când structura capitalului companiei ABC este re-proiectată pentru a consta din capitaluri de capital la 50 la sută și capital la capital la 50 la sută, ROE-ul companiei crește dramatic până la un interval cuprins între 27, 3 și 42, 9 la sută.

După cum puteți vedea din tabelul de mai jos, pârghia financiară poate fi utilizată pentru a face performanța unei companii să arate dramatic mai bine decât ceea ce poate fi obținut, bazându-se doar pe utilizarea finanțării capitalurilor proprii.

Deoarece administrarea majorității companiilor se bazează foarte mult pe ROE pentru a măsura performanța, este vital să înțelegeți componentele ROE pentru a înțelege mai bine ce transmite metrica.

O metodologie populară pentru calcularea ROE este utilizarea modelului DuPont. În forma sa cea mai simplistă, modelul DuPont stabilește o relație cantitativă între venitul net și capitalul propriu, unde un multiplu mai mare reflectă performanțe mai puternice. Cu toate acestea, modelul DuPont se extinde și la calculul ROE general pentru a include trei dintre părțile sale. Aceste părți includ marja de profit a companiei, cifra de afaceri a activelor și multiplicatorul de capitaluri proprii. Prin urmare, această formulă extinsă DuPont pentru ROE este următoarea:

Returnarea capitalurilor proprii = Venitul net = Venitul net Vânzările × Vânzările de valoare × AssetsEquity \ begin {aliniat} \ text {Returnarea capitalurilor proprii} & = \ frac {\ text {Venit net}} {\ text {Capitaluri proprii}} \\ & = \ frac {\ text {Venit net}} {\ text {Vânzări}} \ times \ frac {\ text {Vânzări}} {\ text {Active}} \ times \ frac {\ text {Active}} {\ text {Capitaluri proprii }} \\ \ end {aliniat} Returnarea capitalurilor proprii = Venitul EquityNet = Venitul SalesNet × AssetsSales × EquityAssets

Pe baza acestei ecuații, modelul DuPont ilustrează faptul că ROE-ul unei companii nu poate fi îmbunătățit decât prin creșterea profitabilității companiei, prin creșterea eficienței sale operaționale sau prin creșterea efectului financiar.

Măsurarea riscului de leasing financiar

Managementul corporativ tinde să măsoare efectul financiar folosind raporturi de solvabilitate pe termen scurt. După cum sugerează și denumirea, aceste raporturi sunt folosite pentru a măsura capacitatea companiei de a-și îndeplini obligațiile pe termen scurt. Două dintre cele mai utilizate raporturi de solvabilitate pe termen scurt sunt raportul curent și raportul test-acid. Ambele raporturi comparează activele curente ale companiei cu datoriile curente. Cu toate acestea, în timp ce raportul curent oferă o valoare a riscului agregat, raportul acid-test oferă o evaluare mai bună a compoziției activelor curente ale companiei în scopul îndeplinirii obligațiilor sale de răspundere curentă, deoarece exclude inventarul din activele curente.

Ratele de capitalizare sunt de asemenea utilizate pentru a măsura efectul financiar. În timp ce multe rapoarte de capitalizare sunt utilizate în industrie, două dintre cele mai populare valori sunt raportul pe termen lung-datorie-capitalizare și raportul total-datorie-capitalizare. Utilizarea acestor raporturi este, de asemenea, foarte importantă pentru măsurarea pârghiei financiare. Cu toate acestea, este ușor să denaturați aceste raporturi dacă conducerea închiriază activele companiei fără a valorifica valoarea activelor în bilanțul companiei. Mai mult, într-un mediu de piață în care ratele de creditare pe termen scurt sunt reduse, conducerea poate alege să utilizeze datoriile pe termen scurt pentru a finanța atât nevoile sale de capital pe termen scurt cât și pe termen lung. Prin urmare, valorile de capitalizare pe termen scurt trebuie, de asemenea, folosite pentru a realiza o analiză completă a riscurilor.

Ratele de acoperire sunt, de asemenea, utilizate pentru a măsura efectul financiar. Raportul de acoperire a dobânzii, cunoscut și sub denumirea de rata dobânzilor dobândite, este probabil cea mai cunoscută măsură a riscului. Raportul de acoperire a dobânzii este foarte important, deoarece indică capacitatea unei companii de a avea suficiente venituri operaționale înainte de impozitare pentru a acoperi costul sarcinii sale financiare. Raportul fonduri de la operațiuni-la-total-datorii și raportul operațiune liberă-flux-lichiditate-total-datorie sunt, de asemenea, valori importante ale riscului care sunt utilizate de către managementul corporativ.

Factorii luați în considerare în procesul de luare a deciziilor privind structura capitalului

La stabilirea structurii capitalului companiei trebuie să se țină seama de mulți factori cantitativi și calitativi. În primul rând, din punctul de vedere al vânzărilor, o companie care prezintă activitate de vânzări ridicată și relativ stabilă este într-o poziție mai bună pentru a utiliza un efect financiar, comparativ cu o companie care are vânzări mai mici și mai volatile.

În al doilea rând, în ceea ce privește riscul de afaceri, o companie cu un efect de exploatare mai puțin tinde să poată prelua mai mult efectul financiar decât o companie cu un grad ridicat de levier operațional.

În al treilea rând, din punct de vedere al creșterii, companiile cu creștere rapidă sunt susceptibile să se bazeze mai mult pe utilizarea levierului financiar, deoarece aceste tipuri de companii tind să aibă nevoie de mai mult capital la dispoziție decât omologii lor cu creștere lentă.

În al patrulea rând, din punct de vedere al impozitelor, o companie care se află într-o categorie fiscală mai mare tinde să utilizeze mai multe datorii pentru a profita de avantajele scutului de impozit pe dobânzi.

În al cincilea rând, o companie mai puțin profitabilă tinde să utilizeze mai mult efectul financiar, deoarece o companie mai puțin profitabilă nu este în mod normal într-o poziție suficient de puternică pentru a-și finanța operațiunile de afaceri din fonduri generate intern.

Decizia privind structura capitalului poate fi abordată și examinând o serie de factori interni și externi. În primul rând, din punctul de vedere al managementului, companiile conduse de lideri agresivi tind să folosească mai mult efectul financiar. În acest sens, scopul lor de a folosi efectul financiar este nu numai să crească performanțele companiei, ci și să contribuie la asigurarea controlului acestora asupra companiei.

În al doilea rând, când perioadele sunt bune, capitalul poate fi ridicat prin emiterea de acțiuni sau obligațiuni. Cu toate acestea, când perioadele sunt rele, furnizorii de capital preferă de obicei o poziție securizată, care, la rândul său, pune mai mult accent pe utilizarea capitalului datoriei. Având în vedere acest lucru, managementul tinde să structureze machiajul de capital al companiei într-o manieră care să ofere flexibilitate în creșterea capitalului viitor într-un mediu de piață în continuă schimbare.

Linia de jos

În esență, managementul corporativ utilizează pârghia financiară în primul rând pentru a crește câștigul pe acțiune al companiei și pentru a crește rentabilitatea acesteia. Cu toate acestea, cu aceste avantaje rezultă o variabilitate crescută a câștigurilor și potențialul unei creșteri a costurilor suferinței financiare, poate chiar a falimentului. Având în vedere acest lucru, conducerea unei companii ar trebui să țină seama de riscul de afaceri al companiei, de poziția fiscală a companiei, de flexibilitatea financiară a structurii capitalului companiei și de gradul de agresivitate managerială al companiei atunci când determină structura de capital optimă.