Fondurile de acoperire vânează în sus, indiferent de piață

Fondurile speculative sunt ca fondurile reciproce prin faptul că sunt vehicule de investiții reunite (adică mai mulți investitori își încredințează banii unui manager) și prin faptul că investesc în valori mobiliare tranzacționate public. Există însă diferențe importante între un fond de acoperire și un fond mutual. Acestea decurg din și sunt cel mai bine înțelese în funcție de statutul fondului de acoperire financiară: Investitorii oferă libertății fondurilor speculative să urmărească strategii de rentabilitate absolută.

Fondurile mutuale caută randamente relative

Majoritatea fondurilor mutuale investesc într-un stil predefinit, cum ar fi „valoarea capacelor mici” sau într-un anumit sector, cum ar fi tehnologia. Pentru a măsura performanța, profiturile fondului mutual sunt comparate cu un indice sau un reper specific stilului.

De exemplu, dacă cumpărați într-un fond cu valoare redusă, administratorii fondului respectiv pot încerca să depășească indicele S&P Small Cap 600. Managerii mai puțini activi ar putea construi portofoliul urmând indexul și apoi aplicând abilități de colectare a stocurilor pentru a crește (depăși) stocurile favorizate și a reduce (subîncărca) stocurile mai puțin atrăgătoare.

Scopul unui fond mutual este de a bate indicele, chiar dacă doar în mod modest. Dacă indicele este în scădere cu 10%, în timp ce fondul mutual scade cu doar 7%, performanța fondului ar fi numită succes. În ceea ce privește spectrul pasiv-activ, pe baza căruia investiția indicelui pur este extremul pasiv, fondurile mutuale se află undeva la mijloc, întrucât urmăresc semi-activ generarea de rentabilități favorabile în comparație cu un reper. (Consultați și: Benchmark pentru a afișa returnări câștigătoare .)

Fondurile de acoperire caută în mod activ randamente absolute

Fondurile de acoperire se află la sfârșitul activ al spectrului investițional, întrucât caută un randament absolut pozitiv, indiferent de performanța unui indice sau a unui reper sectorial. Spre deosebire de fondurile mutuale, care sunt „numai pe termen lung” (ia decizii de cumpărare-vânzare), un fond de acoperire se angajează în strategii și poziții mai agresive, cum ar fi vânzarea pe termen scurt, tranzacționarea cu instrumente derivate precum opțiuni și utilizarea levierului (împrumutului) pentru spori profilul de risc / recompensă a pariurilor lor.

Această activitate a fondurilor speculative explică popularitatea lor pe piețele de urgență. Într-o piață taur, s-ar putea ca fondurile speculative să nu funcționeze la fel de bine ca fonduri mutuale, dar pe o piață de urs - luate ca grup sau clasă de active - ar trebui să facă mai bine decât fondurile mutuale, deoarece dețin poziții scurte și acoperiri. Obiectivele absolute de rentabilitate ale fondurilor speculative variază, dar un obiectiv ar putea fi declarat ca fiind "6-9% rentabilitate anualizată indiferent de condițiile pieței".

Totuși, investitorii trebuie să înțeleagă că promisiunea fondului de acoperire a acoperirii de profituri absolute înseamnă că fondurile de acoperire sunt „eliberate” în ceea ce privește înregistrarea, pozițiile de investiții, lichiditatea și structura taxelor. În primul rând, fondurile speculative în general nu sunt înregistrate în SEC. Aceștia au reușit să evite înregistrarea limitând numărul de investitori și cerând ca investitorii lor să fie acreditați, ceea ce înseamnă că îndeplinesc un standard de venit sau de valoare netă. În plus, fondurile speculative sunt interzise să solicite sau să facă publicitate unei audiențe generale, o interdicție care se adaugă misticii lor.

În fondurile speculative, lichiditatea este o preocupare esențială pentru investitori. Provizioanele de lichiditate variază, dar fondurile investite pot fi dificil de retras „după bunul plac”. De exemplu, multe fonduri au o perioadă de închidere, care este perioada inițială în care investitorii nu își pot scoate banii.

În cele din urmă, fondurile speculative sunt mai scumpe, chiar dacă o parte din comisioane este bazată pe performanță. De obicei, aceștia percep o taxă anuală egală cu 1% din activele gestionate (uneori până la 2%), plus că primesc o cotă - de obicei 20% - din câștigurile investiționale. Administratorii multor fonduri, însă, investesc banii proprii împreună cu ceilalți investitori ai fondului și, ca atare, se poate spune că „mănâncă propria gătit”. (Vezi și: Diligența datorată fondului de acoperire .)

Trei mari categorii și multe strategii

Majoritatea fondurilor speculative sunt organizații antreprenoriale care utilizează strategii proprii sau bine păzite. Cele trei categorii largi de fonduri speculative se bazează pe tipurile de strategii pe care le folosesc:

1. Strategii de arbitraj (aka, valoare relativă) Arbitrajul este exploatarea unei ineficiențe de preț observabile și, ca atare, arbitrajul pur este considerat fără risc. Luați în considerare un exemplu foarte simplu: acțiunile Acme tranzacționează în prezent la 10 dolari, iar un singur contract futures pe acțiuni datorat în șase luni are un preț de 14 dolari. Contractul futures este o promisiune de a cumpăra sau de a vinde stocul la un preț predeterminat. Așadar, achiziționând stocul și vândând simultan contractul futures, puteți, fără să vă asumați niciun risc, să blocați un câștig de 4 dolari înainte de tranzacție și costuri de împrumut. În practică, arbitrajul este mai complicat, însă trei tendințe în practicile de investiții au deschis posibilitatea tuturor tipurilor de strategii de arbitraj: utilizarea instrumentelor derivate, software de tranzacționare și diverse schimburi de tranzacționare (de exemplu, rețelele de comunicații electronice și schimburile străine fac se poate profita de „arbitrajul de schimb”, arbitrajul prețurilor în cadrul diferitelor schimburi). Doar câteva fonduri speculative sunt arbitraje pure, dar studiile istorice dovedesc adesea că, atunci când sunt, sunt o bună sursă de rentabilitate moderată, cu risc redus. Dar, deoarece ineficiențele observabile ale prețurilor tind să fie destul de mici, arbitrajul pur necesită investiții mari, de regulă pârghiate și cifra de afaceri ridicată. În plus, arbitrajul este perisabil și autodepășitor: Dacă o strategie are prea mult succes, ea devine duplicată și dispare treptat. Majoritatea așa-numitelor strategii de arbitraj sunt etichetate mai bine „valoare relativă”. Aceste strategii încearcă să valorifice diferențele de preț, dar nu sunt lipsite de riscuri. De exemplu, arbitrajul convertibil presupune achiziționarea unei obligațiuni convertibile corporative, care poate fi transformată în acțiuni comune, în timp ce se vinde simultan acțiunile comune ale aceleiași companii care a emis obligațiunea. Această strategie încearcă să exploateze prețurile relative ale obligațiunilor convertibile și ale stocului: Arbitrajul acestei strategii ar crede că obligațiunea este puțin ieftină, iar stocul este puțin scump. Ideea este de a câștiga bani din randamentul obligațiunii dacă stocul crește, dar și de a face bani din vânzarea pe termen scurt dacă stocul scade. Cu toate acestea, întrucât obligațiunea convertibilă și stocul se pot mișca independent, arbitrajul poate pierde din ambele, ceea ce înseamnă că poziția are risc. (Vezi și: Arbitraj scade profitul din ineficiența pieței.) 2. Strategii bazate pe evenimente Strategiile bazate pe evenimente profită de anunțurile de tranzacții și de alte evenimente unice. Un exemplu este arbitrajul de fuziune, care este utilizat în cazul unui anunț de achiziție și implică cumpărarea stocului companiei țintă și acoperirea cumpărăturii prin vânzarea pe scurt a stocului companiei achizitoare. De obicei, la anunț, prețul de achiziție pe care compania achizitoare îl va plăti pentru a-și cumpăra ținta depășește prețul de tranzacționare curent al companiei țintă. Arbitrajul de fuziune pariază că achiziția se va întâmpla și va determina convergența (creșterea) prețului companiei țintă la prețul de achiziție pe care compania achizitoare îl plătește. Acest lucru nu este, de asemenea, un arbitraj pur. În cazul în care piața se încruntă în tranzacție, achiziția poate descărca și trimite stocul achizitorului în sus (în relief) și stocul companiei țintă în jos (ștergerea intepării temporare) ceea ce ar provoca o pierdere pentru poziție. Există diferite tipuri de strategii bazate pe evenimente. Un alt exemplu este „titlurile aflate în dificultate”, care implică investiții în companii care se reorganizează sau au fost doborâte în mod nedrept. Un alt tip interesant de fonduri bazate pe evenimente este fondul activist, care este de natură prădătoare. Acest tip ocupă poziții considerabile în întreprinderile mici, defecte și apoi își folosește dreptul de proprietate pentru a forța modificările de administrare sau o restructurare a bilanțului. (Vedeți și: De ce fondurile speculative iubesc datoriile aflate în dificultate.) 3. Strategii direcționale sau tactice Cel mai mare grup de fonduri speculative folosește strategii direcționale sau tactice. Un exemplu este fondul macro, făcut faimos de George Soros și fondul său cuantic, care a dominat universul fondurilor speculative și titlurile ziarelor din anii 90. Fondurile macro sunt globale, făcând pariuri „de sus în jos” pe valute, rate ale dobânzii, mărfuri sau economii străine. Deoarece sunt destinate investitorilor „mari”, fondurile macro nu analizează de multe ori companiile individuale. Iată câteva alte exemple de strategii direcționale sau tactice: • Strategiile lungi / scurte combină achizițiile (poziții lungi) cu vânzările scurte. De exemplu, un manager pe termen lung / scurt ar putea achiziționa un portofoliu de acțiuni de bază care ocupă indicele S&P 500 și acoperirea riscului, făcând pariuri cu (scurtcircuitul) futures cu indicele S&P 500. Dacă S&P 500 scade, poziția scurtă va compensa pierderile din portofoliul principal, limitând pierderile generale. • Strategiile neutre ale pieței sunt un tip specific de lung / scurt, cu scopul de a anula impactul și riscul mișcărilor generale ale pieței, încercând să izoleze randamentul pur al stocurilor individuale. Acest tip de strategie este un bun exemplu despre modul în care fondurile speculative pot viza profituri pozitive și absolute chiar și pe o piață de urgență. De exemplu, un manager neutru de piață ar putea achiziționa Lowe's și simultan short Home Depot, ceea ce pariază ca primul să-l întrece pe cel de-al doilea. Piața ar putea scădea și ambele stocuri ar putea scădea odată cu piața, dar, atât timp cât Lowe va depăși Home Depot, vânzarea pe termen scurt pe Home Depot va produce un profit net pentru poziție. • Strategii scurte dedicate sunt specializate în vânzarea pe termen scurt a valorilor mobiliare supraevaluate. Deoarece pierderile pe poziții pe termen scurt sunt teoretic nelimitate (deoarece stocul poate crește la nesfârșit), aceste strategii sunt deosebit de riscante. Unele dintre aceste fonduri scurte dedicate sunt printre primele care prevăd prăbușirile corporative - administratorii acestor fonduri pot fi deosebit de pricepuți să examineze fundamentele companiei și situațiile financiare în căutarea steagurilor roșii.

Linia de jos

Ar trebui să aveți acum o înțelegere fermă a diferențelor dintre fondurile reciproce și fondurile speculative și să înțelegeți diferitele strategii implementate pentru fondurile speculative pentru a încerca să obțineți randamente absolute.